Cercetătorii folosesc analiza narativă pentru a obține o perspectivă asupra modului în care participanții la cercetare construiesc povești și narațiuni bazate pe experiența lor personală. Oamenii dau sens vieții lor prin poveștile pe care le spun, iar poveștile lor ajută la modelarea vieții altor oameni. Scopul analizei narative este de a transforma narațiunile individuale ale prople în date care pot fi codificate și organizate, astfel încât cercetătorii să poată înțelege cu ușurință impactul unui anumit eveniment, sentiment sau decizie asupra persoanelor implicate, adică să poată dezvălui modul în care oamenii își experimentează lumea (Connelly și Clandinin, 1990, p. 1). Rezultatul analizei narative este o narațiune de bază a experienței. Acest proces implică un proces de interpretare în două etape. În primul rând, participanții la cercetare își interpretează propriile vieți prin narațiunea pe care o creează. Apoi, cercetătorul interpretează narațiunile participanților.
Narațiunile pot fi obținute din diverse surse, cum ar fi jurnale, scrisori, conversații, autobiografii, transcrieri ale interviurilor aprofundate, focus grupuri sau alte forme de cercetare calitativă. Aceste narațiuni pot fi individuale sau colective și se referă la diverse aspecte ale vieții, cum ar fi experiențe, identități, valori, atitudini sau contexte sociale. Narațiunile servesc ca unități de bază pentru explorarea și interpretarea unui fenomen sau problemă.
Analiza narațiunilor implică de obicei mai mulți pași. Primul pas este colectarea de narațiuni sau povești de la persoane sau grupuri relevante. După colectarea narațiunilor, următorul pas este codificarea sau clasificarea. Aceasta implică identificarea temelor, modelelor sau elementelor cheie care apar din narațiuni. Codificarea poate fi calitativă, în care cercetătorii identifică și clasifică manual elementele cheie, sau cantitativă, în care programele de calculator sunt utilizate pentru a analiza seturi mari de date. Codificarea este urmată de analiză și interpretare. Cercetătorii analizează narațiunile colectate pentru a identifica relații, contradicții, tendințe sau semnificații mai profunde care pot fi extrase din povești. Această fază poate implica, de asemenea, legarea narațiunilor de un cadru teoretic sau de un model conceptual pentru a obține o înțelegere mai profundă a fenomenului studiat.
Metodologia narativă oferă informații contextual bogate și aprofundate despre experiențele, perspectivele și identitățile individuale sau de grup. De asemenea, permite cercetătorilor să exploreze experiențele subiective și să obțină informații de primă mână despre complexitatea vieții umane. Cu toate acestea, este important să fim conștienți de faptul că metodologia narativă are limitările sale, cum ar fi subiectivitatea poveștilor colectate, posibilitatea raportării selective sau interpretările părtinitoare ale cercetătorului.
Analiza narativă oferă informații valoroase asupra experiențelor trăite de indivizi și grupuri, aruncând lumină asupra perspectivelor, credințelor și contextelor sociale ale acestora. Potrivit lui Bruner (1990), principalul mod în care indivizii dau sens experienței este prin prezentarea ei în formă narativă, ceea ce este valabil mai ales pentru tranzițiile și traumele dificile ale vieții. Cercetătorii trebuie să respecte modurile informatorilor de a construi sensul și să analizeze modul în care acesta este realizat, deoarece poveștile lor nu oglindesc lumea, ci sunt create creativ, retorice, pline de presupuneri și interpretative (Reissman, 1993, p. 5). Deci, analiza narativă are de-a face cu "modul în care protagoniștii interpretează lucrurile" (Bruner, 1990, p. 51), în timp ce cercetătorul interpretează sistematic interpretările lor. Investigatorii nu au acces direct la experiența altuia, ci trebuie să se ocupe de reprezentările sale – text, discuție, interacțiune și interpretare, care sunt imposibil de neutru și obiectiv. Deci, atunci când povesti despre o experiență, există inevitabil un decalaj între experiența așa cum a trăit-o și orice comunicare despre ea. Modul în care o poveste va fi spusă depinde și de ascultători. Narațiunile sunt inevitabil auto-reprezentări. Cu toate acestea, narațiunile individuale dezvăluie multe despre viața socială, făcând posibilă examinarea inegalităților de gen, a opresiunii rasiale și a altor practici de putere care pot fi luate de la sine înțelese de vorbitorii individuali (Reissman, 1993, p. 5).
Narațiunile sunt de obicei înregistrate și apoi transcrise în scopul cercetării. Transcrierea discursului nu este ușoară și există întotdeauna o dilemă cu privire la cât de detaliate ar trebui să fie transcrierile, cum ar putea surprinde cel mai bine ritmul discursului, dacă ar trebui să includă tăceri, starturi false, markeri de discurs etc., și se poate spune că nu există o reprezentare unică, adevărată a limbii vorbite, în timp ce alegerile cu privire la ce să includă și cum să aranjeze textul au implicații serioase asupra modului în care un cititor va înțelege narațiunea (Reissman, 1993, p. 13). Apoi, cercetătorul analizează transcrierea, editează și remodelează ceea ce a fost spus, creând o poveste hibridă, influențată de valorile și angajamentele lor teoretice. Apoi textul ajunge la cititori și fiecare text este deschis mai multor lecturi și construcții, chiar și pentru același cititor, dar în contexte istorice diferite (Reissman, 1993, p. 14). Prin urmare, nivelurile teoretice de abstractizare sau generalizare sunt dificil de atins atunci când se lucrează cu narative personale, care necesită o muncă comparativă (Reissman, 1993, p. 70). În schimb, scopul este de a oferi perspective asupra modului în care o anumită persoană, într-un context dat, dă sens unei situații date, adică de a produce o relatare a experienței trăite în termenii săi, mai degrabă decât una prescrisă de prejudecăți teoretice preexistente (Smith & Osborne, 2015, p. 53).
Analiza narativă subliniază importanța ca cercetătorii să fie pregătiți pentru consecințe neașteptate și să ia măsuri adecvate atunci când acestea apar în timpul procesului de cercetare (Smythe & Murray, 2000). Această abordare evolutivă a metodologiei narative contribuie la dezvoltarea cunoștințelor într-un mod semnificativ și durabil, informând practicile viitoare cu privire la probleme semnificative din punct de vedere social (Bruce et al., 2016). Ceea ce face ca cercetarea narativă să fie unică este designul său emergent, care implică evoluția de la colectarea datelor la analiză și generarea de noi cunoștințe prin raționament inductiv din relatările participanților (Bruce et al., 2016). În analiza narativă, modul în care este spusă o poveste este la fel de important ca ceea ce se spune pentru a înțelege viața psihologică și socială.
Există multe tipuri diferite de analiză narativă. Smith și Sparkes (2007) au introdus o tipologie (Figura 3)::
În cadrul acestei tipologii, sunt evidențiate două puncte de vedere contrastante asupra analizei narative (povestitorul și analistul de povești), împreună cu trei metode specifice (practici analitice creative structurale, performative și autoetnografice) pe care fiecare punct de vedere le poate folosi pentru a analiza conținutul și caracteristicile poveștilor. Analiștii de povești sunt cercetătorii care efectuează analiza narativă ieșind din poveste și folosind proceduri, strategii și tehnici analitice pentru a analiza, explica și gândi în mod abstract anumite caracteristici ale acesteia, teoretizând-o dintr-o perspectivă disciplinară. Pe de altă parte, povestitorii se îndepărtează de teoretizarea abstractă și explicarea către scopul implicării intime, angajamentului și participării întrupate cu poveștile. Pentru ei, poveștile sunt analitice, deoarece atunci când spun povești, oamenii folosesc tehnici analitice pentru a-și interpreta cuvintele (Smith & Sparkes, 2007, p. 21).